Amestecat(e)


Mi-a fost dor sa mai amestec lumea in cuvinte. Aproape ca mi-e frica sa ma uit cand a fost ultima oara cand am postat ceva, eram un altul atunci, gandeam si simteam alte lucruri care acum probabil ca sunt indepartate. Trenurile s-au dus de mult, am plecat din garile bune si rele in incercarea de a ma regasi in alte lucruri. E ca si cum te urci intr- o masina condusa de un cunoscut necunoscut si te lasi pe spate in scaunul tau inchizand ochii si ascultand fara atentie sunetele ce fug pe langa roti, geamuri si urechi, iar apoi deschizi ochii si esti intr-o padure, cu un soare in care nu iti vine sa ai incredere, dar care ti se pare asa de frumos. Sunt de condamnat caci evadand din golful gandurilor mele ciudate si nepotrivite multor urechi sau ochi critici, am uitat de nevoia de a lasa totul sa curga prin degete ca apa printre pietre. Plecat cu trenurile mele, mi-am uitat acel ghiozdan in mod „neintentionat” pe banca din acea dimineata. Insa iata-ma nevoit sa ma intorc sa revendic ce este al meu care spre „surprinderea” mea este tot acolo unde l-am lasat acum aproape un an. De aceasta data nu voi scrie despre calatorie, ci mai degraba despre calator, eu, cel care-si uita intotdeauna biletele, cel care nu stie exact unde trebuie sa se dea jos sau in ce sa se urce. De aceea de multe ori sunt dat jos din tren atunci cand se descopera ca incerc sa fur o calatorie, sau sunt primit cu caldura cand mint ca sunt un duce dintr-un loc mai bun decat mine.

Din greseala am dat peste blog-urile altora si am citit cu sete fiecare cuvant amintindu-mi de placerea nestavilita de a face asta, ultimele postari erau foarte vechi, cam de prin septembrie anul trecut, mai anul acesta cel mai recent. Oameni care inca mai scotoceau prin ghiozdanele lor cautandu-si biletul. Pentru ca postarile erau vechi, iar praful de pe blog era evident, imi imaginez ca nu vedeam decat un ecou al lor, ca probabil si ei ca si mine, au plecat si-au lasat ceva in urma pe acea pagina. Am incercat sa-mi dau seama de ce anume facem asta, de ce scriem ca nebunii mii de cuvinte si le invelim pe fiecare intr-o maniera demna de o carte pe un raft intr-o biblioteca.

Aici nu vorbesc de mine, gandurile celorlalti au facut mai mult sens decat au facut ale mele vreodata, mai mult sens decat ce citesti tu acum, care pana la urma este o dorinta a mea de a picta un tablou pe care probabil ca nu imi doresc sa-l vada nimeni niciodata. Si totusi…dupa toate zambetele catre ceilalti, costumele pentru serviciu, glumele si aparentele, oare nu suntem noi cu adevarat acestia ? Vei spune ca ma contrazic si ca nu intelegi de ce mai citesti aceste randuri daca nu doresc ca tu sa o faci, de ce te plimbi prin galeria mea cand la intrare scria interzis si totusi usa era larg deschisa, iar la intrare ti s-au servit cornulete cu cafea si un pliant cu toate zonele intersante.

Poate ca acesta sunt eu cu adevarat, poate ca intotdeauna voi fi fascinat de un simplu strop de ploaie izbindu-se de asfalt cu atata sete, sau poate…poate ca voi uita iarasi de toate aceste ganduri atunci cand inspiratia mea nu va mai veni din orice, ci va veni dintr-un singur punct concentrat pe care eu il voi face din nou centrul universului meu…acea mare slabiciune a mea, pentru care am fost de multe ori judecat, vinovat de crima de a nu stii sa nu-mi pese.

Incep sa invat aceasta lectie….incep sa invat ca nu-mi pasa ca nu-mi pasa.

Reclame