Pentru mine din viitor


 

         Am foarte multe sa-ti scriu, in prea multe feluri, in atatea culori si non-culori, am multe despre care vreau sa te avertizez, multe lucruri de explicat cum le vad eu acum si cum mi-as dori sa le faci peste ceva timp. In acelasi timp, imi imaginez ca nu am nimic sa-ti spun, in fond, le stii pe toate, dar la cum te stiu eu pe tine, trebuie sa le ai scrise intr-un loc care sa-ti vina la mana si la ochi usor. Asa ca iata, mica mea foaie de hartie pentru tine, te rog citeste, indiferent de cati ani ai acum, de cate cravate ai, sau de cati copii alearga pe langa tine, sau de ce ochi ai tu grija in acest moment.

          Intotdeauna m-am intrebat, daca ar fi vreodata sa te intalnesc, oare ce mi-as dori sa aflu de la tine si oare ce mi-ai spune. Mi-ai impacheta totul in mai multe pachete ca sa-mi ia ceva timp sa ajung la cel final, mi le-ai spune direct, m-ai avertiza sau oare ai zambi si nu mi-ai spune nimic. Am considerat necesar sa-ti spun eu lucruri acum, si sa te las pe tine sa-mi spui cum am ajuns peste ceva timp. Sper ca apreciezi toate lucrurile pe care le fac acum, faptul ca ai invatat sa dansezi asa incat sa nu te faci de ras, faptul ca nu te-am lasat sa abandonezi chitara, faptul ca m-am tinut de cuvant si incerc sa te fac mai puternic. Stii tu…pana la urma nu a fost minciuna tot ce ne-au zis oamenii, viata e grea, uneori trece de normal insa stai linistit, ma ocup de asta si vom fi ok. Stii doar ca nu am lasat niciodata nimic in voia sortii, desi parca tot timpul cineva a avut grija sa nu deraiam. Intr-un fel, desi tu esti mai mare si stii atatea lucruri, vezi tu pana la urma tot eu sunt mai experimentat decat tine pentru ca am stiut sa incep lucruri si ganduri pe care tu fie le termini fie le continui. Ai grija sa nu te lasi de nimic din ce am spus mai sus, e foarte important sa iei tot ce-i mai bun din ce incerc eu sa fac acum pentru tine. Stiu ca ti se pare stupid faptul ca-ti scriu lucrurile astea insa uneori ai nevoie sa ti se aduca aminte ca desi esecul, infrangerea sunt cat se poate de reale, important este sa le accepti ca sa poti fi cat mai natural posibil, asa vei castiga fara sa te arunci ca dementul cum inca fac eu. Sper ca ti-a ramas acel spirit luptator si ca nu te-ai dat batut, si ca la randul tau il transmiti mai departe celor dragi.

              Sper ca lucrurile s-au asezat si ti-ai gasit ce cautai, iar acum iti pui problema de cum sa ai grija de ce ti-e drag, adu-ti aminte de modelul negativ, de motivul pentru care singura noastra optiune a fost sa luptam pentru ca sa tinem totul intreg si legat. Sa nu faci la fel si sa tii la ce ti-e drag. Spune-mi : ai reusit sa ajungi la nivelul de predare in artele martiale ? Eu de-abia m-am apucat si imi iau multa bataie. Sper ca am reusit sa iti dau acea putere prin acest lucru, sa nu uiti sa dai mai departe ce ai invatat. Ai reusit sa evoluezi la chitara ? Sper ca acum esti mai expresiv si mai natural. Dar serviciul ? Ai reusit sa obtii maximul din tot greul pe care incerc sa-l dau gata acum la nivelul meu ? Am incredere in tine ca ai reusit sa faci ceva cu asta si ca ti-e bine. Inca nu mi-am facut acel tatuaj cu simboluri, probabil ca pana citesti aceasta scrisoare il porti pe brat, sper ca nu ti-a facut probleme si ca iti da putere.

Sunt atatea de zis, insa ma opresc pentru ca am incredere in tine ca vei alege bine in viata. Adu-ti aminte ce am invatat, ca alegerile fac diferenta. Sper ca esti o persoana mult mai buna decat sunt eu acum si ca ai acel echilibru. In rest, lucrurile curg de la sine, dupa cum probabil ai invatat deja.

Cu bine,

Vic

Favoloso


         Si a cazut cortina asupra primului act. Grabit a iesit dupa scena, zambind victorios. Ultimul moment al primei parti din aceasta piesa a fost genial, publicul era in picioare si il aplauda puternic. Muzica rasuna in toata sala tot ca aplauze. A venit langa mine si m-a batut pe umar, cuprins de transpiratie, plin de emotie insa nu vizibil si mi-a spus „nu am terminat inca”. Apoi a zambit si s-a indreptat spre camera de costume din spatele scenei dandu-si jos jacheta din mers cu pasi grabiti.

                     Nu imi aduc aminte cum am ajuns sa trag cortina pentru un asa mare talent, il cunosc de cand era mic si de fiecare data ma surprinde prin scanteia sufletului sau. Am devenit buni prieteni, chiar daca am avut momentele noastre mai grele, suntem aproape ca fratii. Pasesc pe scena pe care a supus-o cu atata usurinta acum cateva momente si despart un pic cortina care oferea un moment de respiro atat publicului cat si scenei. Privesc la multimea care inca se aseza zgomotos, razand si povestind cu atata pofta fiecare gest al lui. Fiecare om din acea sala se simtea de parca lua parte la nasterea universului orchestrat de acest mare dirijor, iar acolo, undeva in primele randuri, am vazut tot centrul puterii lui. Era linistita si frumoasa, imbracata elegant pentru teatru, cuprinsa de emotie, pastrand secret faptul ca era singura care atingea acel nucleu de energie vie care isi schimba costumele undeva in spatele scenei.

                   Nu mai imi amintesc foarte bine cum o chema, dar stiu ca pentru el era centrul universului lui, vorbea foarte frumos despre ea si imi imaginez ca ce simtea era mult mai mare decat ce imi povestea mie la cafea. Nu voi intelege niciodata cum o simpla fiinta, frumoasa totusi, poate sa determine un om sa faca atatea lucruri marete. Nu mi se parea lumesc ca un om sa obtina atatea lucruri doar iubind, il cunosc foarte bine pe el, nu si-a cumparat o masina foarte buna, sau un model frumos de costum, lucrurile pe care le dorea el erau oarecum excentrice, dar uneori usor de obtinut, lucruri pe care nu si le dorea nimeni insa pentru el insemnau totul. Imagineaza-ti, tu sau eu, probabil ca nu putem sa ne folosim asa de mult de un banal sentiment in masura in care o face el, felul in care canalizeaza totul prin gesturi si prin vorbe ii creaza aceasta scanteie ca intr-o explozie a unei stea.

             Deodata de undeva din spate il vad iesind, intr-un costum nou, elegant care ii scotea in evidenta toate calitatile. Avea un aspect impunator chiar daca nu impresiona fizic, nu era cel mai frumos barbat din lume, sau cel mai inteligent, insa te putea face sa crezi asta. Isi prindea butonii la camasa, cu acelasi zambet ce inspira atata incredere, ruland in minte replicile insa fara grija ca va pierde una. Era genul de atitudine care striga „nu conteaza, daca uit vreuna voi improviza si lumea nu va stii diferenta, ba mai mult, ma vor iubi pentru ce voi zice”. Era ca o forta implacabila, care o vezi venind, dar nu te poti da din calea ei. Apoi a venit langa mine spunand „si acum sa le mai dam o portie din tot ce inseamna teatru”. De fapt, el nu demonstra maiestrie in teatru, ci transmitea ce simtea, putea sa acapareze toata sala prin faptul ca el insusi credea ce spunea si gesticula, chiar daca uneori mai rata cate o replica, sau pasea gresit, se invartea, imbraca totul in doua vorbe potrivite si piesa mergea mai departe incat regizorul nu comenta nimic. Uneori era chiar o piesa mai buna.

                 Se pozitioneaza pe scena, ca un general in fruntea primei linii gata sa se arunce asupra inamicului. Imi face semn, odata ce mainile mele au inceput sa ridice cortina si sa dea drumul talentului sau salbatic, muzica a inceput pe fundal dandu-i startul necesar actului doi. Atunci l-am vazut blocandu-se, ezitand in a spune prima replica, reticent in a face primul gest. Publicul era inca ametit de prima sa reprezentatie incat asteptau cu nerabdare sa mai guste putin din ceea ce era el, insa eu am aflat din secunda doi ca ceva s-a schimbat. Il vedeam nemiscat, insa ochii cautau fara oprire ceva in sala. Am scos putin capul sa incerc sa vad ce ar putea sa caute si atunci mi-am dat seama, ca un spectator lipsea. Cineva i-a furat singurul lucru care ii dadea putere. L-am vazut apoi clacand, incercand sa tina totul sub control, rostind prima replica, facand primul gest insa nu la fel ca inainte.

                  Simteam nevoia sa-l ajut, sa sar pe scena si sa fac ceva. Insa ce puteam face, eu un simplu ajutor de scena. Asistam la prabusirea in secret a acestui gigant ceea ce era absolut infricosator pentru mine. In mintea mea devenise imbatabil, invincibil si de neoprit pentru ca a reusit sa-si puna singura slabiciune in alt loc decat o cauta toata lumea, in el. Dar iata ca el era totusi un simplu actor, iar viata, adevarata scena nu l-a ajutat in actul doi. Inca juca, incercand sa-si mentina momentum-ul, dar o facea rational, ce simtea, nici eu nu imi puteam explica, dar imi imaginez ca era cumplit. Nimeni nu il stia asa cum il stiam eu sa imi dau seama ca in acel moment nu era puternic, ci vulnerabil. Publicul aplauda, cativa spectatori discutau mirati intre ei, probabil intrebandu-se ce s-a intamplat. apoi cortina a cazut, iar el a ramas blocat in spatele ei, plecandu-si capul.

                Am sarit sa-l ajut, sa-l cert, sa-mi spuna ce s-a intamplat. Mi-a spus doar ca si-a pierdut putin echilibrul si ca va fi bine. Insa nu s-a uitat la mine cand mi-a zis, iar eu stiam foarte bine ce inseamna asta. Nu am mai avut rabdare sa-mi spuna cu gura lui si am sarit zicand „du-te si caut-o, ma duc eu…vrei sa ma duc eu ? poate i s-a intamplat ceva”. „Nu…” mi-a spus. „Spectacolul trebuie sa continue, indiferent ce se intampla”, apoi m-a batut pe umar fara atata siguranta, indreptandu-se spre garderoba, incercand sa-si desfaca nasturii de la jacheta care nu se mai desfaceau, impiedicandu-se de propri pasi. Mi-era frica de ceea ce se va putea intampla in actul 3. Nu stiam daca il voi mai revedea pe prietenul meu jucand asa cum a facut-o in prima parte, nu stiam ce sa fac.

Exemplu de El si Ea


Exista momente in viata care sunt prea frumoase sa nu fie marcate intr-un anume fel. Unele trebuiesc marcate in mai multe feluri, fie prin poze, fie prin video, fie prin muzica, fie prin cuvant, fie prin gand, fie prin tot ce am spus plus alte cateva feluri ce nu ma trag de maneca mintii acum. Unul din aceste momente cu siguranta este punctul acela de pe firul vietii fiecaruia (sau majoritatii) cand alegi sa te intregesti ca persoana alaturi de jumatatea ce te-a calcat in autobuz pe picior si s-a decis ca esti alesul ei. Nunta, formalitate pentru unii, vis pentru altii, normalitate pentru majoritatea, este unul din momentele pe care ti le doresti sa le ai in minte pentru totdeauna, este una din cele mai mari decizii ale vietii tale, daca nu chiar cea mai mare. Si-atunci, fie ca te cheama Mircea, fie ca te cheama Valentina, te uiti adanc in ochii celuilalt si nu vezi doar o persoana, nu vezi doar o idila de scurta (sau medie, uneori lunga) durata ci vezi mai mult. Probabil ca in acea secunda cand privirea unui el fulgera prin ochii unei ea intr-un mod inconstient isi vad viitorul impreuna. Se vad iubindu-se, alergand prin ploaie, trantind farfurii in bucatarie de nervi ca celalalt a uitat sa faca ceva, se vad alaturi de copii, ducandu-i la scoala, dandu-le sfaturi despre baieti sau fete dupa caz, se vad batrani, zambind pe sub ochelari in cele doua fotolii preferate din sufragerie, trecuti de ani, abordand o culoare de par mai carunta, si cateva riduri pe la coltul ochilor. Poate ca-si vad toate aceste lucruri intr-o milisecunda inconstienta unul altuia in ochi. Totul se creaza instantaneu si trece direct adanc undeva in suflet fara ca noi sau ei sa stim.

Voiam sa va spun o poveste, caci tot este tarziu in noapte si poate multi n-au somn. O poveste despre luna noiembrie, o luna care aduce frig si vreme urata, dar care pentru o zi a fost mai insorita decat cele mai calde zile din vara. Un frumos moment la care am avut parte de primul rand, numai bun de a vedea totul in amanunt. Cavaler de onoare…la nunta celui mai bun prieten al meu. Probabil ca nu as fi primit acest titlu daca nu acum foarte mult timp, undeva aproximativ 10 ani, nu te-as fi batut la fotbal in fata blocului, nu ne-am fi tachinat unul pe altul pentru ca aveam o problema existentiala, iar cartierul parca nu era destul de mare pentru amandoi. Mai apoi dadeam ture aceluiasi cartier noapte tarziu spunandu-ti cum nu stiu ce tipa imi da de furca si iti ceream sfaturi care defapt erau doar legaturi puse incet incet una peste alta menite sa te transforme intr-un veritabil frate. Fast forward, cand treceai prin momente mai putin fericite din motive create de acele fiinte atat de complicate pe care le numim simplu fete, si nu-ti gaseai locul, incercam sa lupt eu pentru tine sa fac ceva sa te vad fericit caci eu imi gasisem locul alaturi de diverse perechi pe care credeam eu ca le voi vedea intr-o rochie de mireasa, dar eram prea mic si prost atunci. Si intr-un final, iata-te ! Victorios. Ai reusit sa-ti gasesti ce-ti doreai cel mai mult. Fiecare om in parte isi doreste ceva pana la urma, unele lucruri sunt mai marete, altele stupide, altele cu importanta prea mica pentru a fi mentionate. Important este sa lupti spre ce-ti doresti si sa reusesti sa strangi acel lucru in brate, iar tu ai castigat din punctul asta de vedere.

Din acel moment, povestea ei si povestea lui devin una singura pe care o vor continua amandoi, singurul fel de carte ce se scrie cu doua stilouri in acelasi timp. Atunci tot ce a trecut prin ochii celor doi la primele momente impreuna incepe sa se materializeze din ceva secret si mai presus de intelegere in ceva real ce curge asemeni unui rau prin munti intalnind obstacole pe care le ocoleste sau isi creaza drum prin ele pentru a ajunge la acea mare insorita.

A fost un spectacol reusit, la care s-au vandut toate biletele, un spectacol care a rezonat pe fetele tuturor invitatilor manifestandu-se in zambete, rasete si sentimente. Un spectacol pe care l-ati jucat absolut genial, incepatori fiind, in care ati reusit sa explicati acel sentiment ce va leaga prin toate privirile aruncate celuilalt, prin saruturile copilaresti si prin tot ceea ce inseamna a iubi. Un spectacol la care nu am putut sa fac nimic altceva decat sa bat din palme extaziat in timp ce toata lumea in jurul meu cerea bis.

Ceea ce ma bucura cel mai mult este ca ai reusit sa-ti gasesti acea piesa de puzzle pe care numai tu stiai cum sa o gasesti pentru a implini imaginea finala care iata, ia forma unui mare zambet chiar pe fata ta. Be happy Mircea…it’s how you were ment to be !

… Si asteapta-ma :)  inca ma plimb cu diverse autobuze asteptand sa calc pe cineva cu ochi frumosi pe picior si sa ma faca un dobitoc. Asa a fost tot timpul intre noi, ne intreceam care sa ajunga la urmatorul nivel…

Casa de piatra Mircea & Vali ! I love you both !

Amestecat(e)


Mi-a fost dor sa mai amestec lumea in cuvinte. Aproape ca mi-e frica sa ma uit cand a fost ultima oara cand am postat ceva, eram un altul atunci, gandeam si simteam alte lucruri care acum probabil ca sunt indepartate. Trenurile s-au dus de mult, am plecat din garile bune si rele in incercarea de a ma regasi in alte lucruri. E ca si cum te urci intr- o masina condusa de un cunoscut necunoscut si te lasi pe spate in scaunul tau inchizand ochii si ascultand fara atentie sunetele ce fug pe langa roti, geamuri si urechi, iar apoi deschizi ochii si esti intr-o padure, cu un soare in care nu iti vine sa ai incredere, dar care ti se pare asa de frumos. Sunt de condamnat caci evadand din golful gandurilor mele ciudate si nepotrivite multor urechi sau ochi critici, am uitat de nevoia de a lasa totul sa curga prin degete ca apa printre pietre. Plecat cu trenurile mele, mi-am uitat acel ghiozdan in mod „neintentionat” pe banca din acea dimineata. Insa iata-ma nevoit sa ma intorc sa revendic ce este al meu care spre „surprinderea” mea este tot acolo unde l-am lasat acum aproape un an. De aceasta data nu voi scrie despre calatorie, ci mai degraba despre calator, eu, cel care-si uita intotdeauna biletele, cel care nu stie exact unde trebuie sa se dea jos sau in ce sa se urce. De aceea de multe ori sunt dat jos din tren atunci cand se descopera ca incerc sa fur o calatorie, sau sunt primit cu caldura cand mint ca sunt un duce dintr-un loc mai bun decat mine.

Din greseala am dat peste blog-urile altora si am citit cu sete fiecare cuvant amintindu-mi de placerea nestavilita de a face asta, ultimele postari erau foarte vechi, cam de prin septembrie anul trecut, mai anul acesta cel mai recent. Oameni care inca mai scotoceau prin ghiozdanele lor cautandu-si biletul. Pentru ca postarile erau vechi, iar praful de pe blog era evident, imi imaginez ca nu vedeam decat un ecou al lor, ca probabil si ei ca si mine, au plecat si-au lasat ceva in urma pe acea pagina. Am incercat sa-mi dau seama de ce anume facem asta, de ce scriem ca nebunii mii de cuvinte si le invelim pe fiecare intr-o maniera demna de o carte pe un raft intr-o biblioteca.

Aici nu vorbesc de mine, gandurile celorlalti au facut mai mult sens decat au facut ale mele vreodata, mai mult sens decat ce citesti tu acum, care pana la urma este o dorinta a mea de a picta un tablou pe care probabil ca nu imi doresc sa-l vada nimeni niciodata. Si totusi…dupa toate zambetele catre ceilalti, costumele pentru serviciu, glumele si aparentele, oare nu suntem noi cu adevarat acestia ? Vei spune ca ma contrazic si ca nu intelegi de ce mai citesti aceste randuri daca nu doresc ca tu sa o faci, de ce te plimbi prin galeria mea cand la intrare scria interzis si totusi usa era larg deschisa, iar la intrare ti s-au servit cornulete cu cafea si un pliant cu toate zonele intersante.

Poate ca acesta sunt eu cu adevarat, poate ca intotdeauna voi fi fascinat de un simplu strop de ploaie izbindu-se de asfalt cu atata sete, sau poate…poate ca voi uita iarasi de toate aceste ganduri atunci cand inspiratia mea nu va mai veni din orice, ci va veni dintr-un singur punct concentrat pe care eu il voi face din nou centrul universului meu…acea mare slabiciune a mea, pentru care am fost de multe ori judecat, vinovat de crima de a nu stii sa nu-mi pese.

Incep sa invat aceasta lectie….incep sa invat ca nu-mi pasa ca nu-mi pasa.

Ma ajuti sa-mi urc bagajul in tren te rog ?


…. Oh haide…ba am un bilet, numai ca nu stiu unde e !!

Degeaba incercam sa-i explic, verdictul meu a ramas sa cobor la urmatoarea statie. Era cat se poate de dimineata, soarele abia obtinuse avantajul peste orizont cand trenul meu trase la peronul central al altei gari…de care evident, nu stiam.

Am observat ca eram singurul pasager care cobora aici, sau care era fortat sa coboare aici. Nici n-am coborat bine ca trenul deja o luase din loc. Probabil ca nici nu era socotit sa aiba statie aici, noroc cu mine ca i-am dat planurile peste cap si ca probabil am cauzat o mica intarziere in programul tuturor. „Super…minunat…a cata oara e asta ?”, apoi nervos lovesc trenul pus incet in miscare cu ghiozdanul… „Da…du-te”. Nu-mi statea in fire sa fiu nervos in astfel de situatii, deja veteran in a nu fii in stare sa iau un tren pana la capat. De obicei taceam si nu ma manifestam in modul asta. Mi-am bagat adanc mainile in buzunarele gecii, apoi in cele ale blugilor…”Unde naiba esti…” zic in soapta in timp ce ma perchezitionam. Stiam ca aveam intr-adevar un bilet pe undeva, dar unde e ?

Eram de-a dreptul nervos pe mine pentru ca nu m-am invatat, dupa experientele precedente, ar fi trebuit sa-mi dau seama ca trebuie sa ai acel bilet la indemana, nu sa astepti sa vina controlorul si apoi sa te scotocesti. Nici macar nu m-am obosit sa-l pun bine, de fiecare data ma urcam in alt tren plin de sperante si cu ochii-n zare si gandurile-n vant ca sa-mi pese de o bucata de hartie ce atesta prezenta mea in acel tren. Peronul era gol, alt tren nu era, si oameni erau mai putini, dar macar erau de data asta. Totusi nu ma simtieam prea sociabil. Am luat-o la picior in cautare de cafea.

 

Plimbandu-ma pe peron ca sa nu adorm, mi-am ridicat privirea si am vazut o tipa care astepta. Pentru o secunda am avut intentia sa „o intreb cat e ceasul”…dar am ales sa ma intorc pe calcaie pentru ca nu a iesit bine ultima situatie asemanatoare si nu eram intr-o zi fericita. Nu avea mult bagaj, doar o geanta mai mare langa ea. Era destul de racoare afara si era imbracata bine din toate punctele de vedere, si aratos, si calduros. Mi-a placut, a avut acel ceva care iti opreste privirea si mintea asupra ei, sa te faca sa o duci intr-o secunda printr-o intreaga aventura posibila si imposibila alaturi de tine intr-un gand „la secunda”.

Deja faceam ceva folositor, incalzeam o banca, stand cu mainile ascunse in maneci, un pic infrigurat, boscorodind soarele care nu-si facea treaba cum trebuie. Am inceput sa ma gandesc daca locul in care voi ajunge va avea nevoie de un tip ca mine, ce voi face defapt acolo, care va fi scopul meu ? Am inceput sa gandesc prin camasa si pantofii pe care ii purtam, evoluasem un pic de la ultima mea urcare in tren, desi tot tineam adidasii si tricoul in ghiozdan, ok, am mintit, tricoul era pe sub camasa din motive de criza de caldura.

Mi-am adus aminte de biletul meu fantoma, asa ca am decis sa-l gasesc de data asta din timp. Am pus ghiozdanul pe genunchi decis sa-mi vanez biletul pana in panzele albe ale ghiozdanului…ce ? Voi n-aveti ghiozdan facut din panze albe in care se poate pierde un bilet ? .

Apoi o voce mi-a scos ochii din ghiozdan.

„Scuza-ma…ma poti ajuta sa-mi urc si eu bagajul in tren ? ”  … zise tipa de mai devreme suav si un pic timid. Ce era sa fac ? Doar nu o puteam lasa singura, daca pierdea trenul… ? Mi-am pus ghiozdanul in spate grabit sa o ajut, uitand de ceva…

Obiceiuri vechi


Hai sa vedem daca mai stiu sa fac asta. Happy reading, si multumesc ca citesti ce am scris, oricare ai fi tu acela.

 

Te uiti in camera care te inconjoara, la cate lucruri ai in ea, lucruri folositoare, vechi, noi, lucruri stricate, lucruri dragi, lucruri fara folos. Oftezi, dar esti multumit ca ai facut rost de destule cutii de carton care sa cuprinda toate cele. Inainte sa te apuci de treaba mai tragi o gura din paharul cu wiskey, facandu-ti curaj. Cu ce sa te apuci, ce lucru va merita onoarea sa-si paraseasca locul primul ? Te indrepti spre biblioteca din fata ta, iei primul lucru care-l nimeresti si-l pui intr-o cutie de carton. Primul pas a fost cel mai greu si de-acum merge mult mai usor, poti strange usor lucrurile, incet sa nu le scapi, n-ai vrea sa spargi ceva, oricat de nesemnificativ ar fi. Parca te simti un pic mai bine acum, arunci o privire pe geamul care nu e perfect curat, si observi ca iti face cu mana lumina ciudata a soarelui de toamna. Aproape ca-i simti caldura numai daca te pierzi pentru cateva secunde in moment. Dar clipesti si iti intorci privirea spre realitate.

Vad ca-ti este destul de usor, deja ai umplut 3 cutii. Ce-i drept nu erau foarte mari, dar hey… nici lucrurile pe care le-ai pus inauntru. Mai iei o gura de wiskey si continui. Aproape ca nu-ti vine sa crezi cat praf s-a strans peste tot. Cand totul era la locul sau parca nu era de observat, dar acum e peste tot. Hmm…pana sa mai continui iti dai seama ca trebuie sa notezi ce-ai bagat in cutii, nu de alta dar poate ca iti va fi mai usor atunci cand vei ajunge in noua ta casa. Iei un marker negru, si intorci o cutie ca sa notezi, dar nu stii cum sa o intitulezi, caci ai pus diverse in ea. Deschizi cutia si mai arunci un ochi cautand o idee. Hai sa scriem sentimente pe cutia asta. Urmatoarea cutie iti da aceeasi problema, dar de data asta scriem amintiri. Cate ore au trecut de cand te-ai apucat mai stii ? Eh nu conteaza, nu te grabeste nimeni oricum.

Ai terminat aceasta parte a camerei, e goala acum, te uiti la locul gol, dar parca lucrurile alea inca sunt acolo, inca iti pot aduce aminte ce era unde, cum arata acel loc gol plin. Te mai uiti pe geam, lumea trece pe strada fara nici o grija, frunzele din pomul din fata geamului invata salsa in soarele fals al toamnei. Hai sa continuam.

Te-ai gandit vreodata daca acolo unde te  duci vor incapea atatea lucruri ? Ce o sa faci daca nu-ti incap acolo, poate camera aia e mai mica decat asta. Ar trebui sa renunti la ceva, insa nu ai renunta la nimic si totusi la toate. Te indrepti spre un alt perete, mobila veche, aceasta parte a camerei este in umbra, lucrurile nu au asa multa culoare ca cele de pe primul perete, cel cu biblioteca, dar fac parte din lucrurile tale si trebuiesc luate si ele nu ? Partea asta parca te-a obosit mai tare decat prima, dar nu-i dai foarte multa atentie.

Cati pereti are camera ta ? 4 evident, nu toata lumea are o camera cu 4 pereti ? Poftim ? Pot avea si mai multi ? Hai sa ramanem in standard.

Aproape ai terminat. Paharul este pe jumatate gol, dar parca nu ai avea nevoie de mai mult. Te indrepti spre peretele pe care bate soarele direct. Locul e fara mobila, insa aici ai foarte multe poze, agende scrise cu diverse lucruri, lucruri de la alte persoane. Te intorci repede si cauti o cutie mai trainica, sa le protejeze mai bine. Aici simti soarele cel mai bine, e bine venit dupa coltul ala mai umbrit. Parca toti cei din poze zambesc ca stau in acest loc. Eeee dar chiar si asa trebuiesc pusi in cutie. Aici simti ca ai fi fericit sa se termine cu acest perete, dar intorci capul spre ultimul.

Acesta este scaldat in lumina lampii, hmm, hai sa o lasam ultima ca sa vedem ce facem nu de alta. Incepi si strangi toate actele, dosarele, cursurile de la facultate, toate oficialitatile astea, dar nu prea iti pasa in ce le pui, conteaza numai sa le poti descurca usor si sa le iei cu tine.

Gata ? Bun. Mai arunci o ultima privire camerei pe care o stii asa bine, si te pregatesti de plecare, ai strans tot si e timpul sa pleci. Apropo te-ai gandit cum vei cara cutiile ? Da ? Foarte bine. Iei fiecare cutie si o pui in buzunarul tau de la geaca. Mai e loc chiar si pentru mana ta in acea buzunar. Iesi pe strada insorita cu mainile in buzunare si o iei la picior spre noul tau loc.

Ajungi in fata usii noi. Este situata pe un bulevard perfect identic cu al tau. Te cauti in buzunar dupa cheie. Observi ca ai pierdut-o pentru ca aveai o gaura acolo. Asa ca deschizi geamul, ce noroc nu ? Era deja deschis. Intri si vezi ca noua ta camera … e la fel ca cealalta, dar tu te simti mai invigorat, ca si cum ai un nou inceput. Scoti cutiile din buzunar. Hai sa le despachetam.